De fapt, dependenţa cronică faţă de Stat e doar o chestiune de faţadă, un efect, nu o cauză.
Statul la mijlocul anilor 1990 era o forţă nesemnificativă. Bani puţini, tehnologie învechită, pregătire proastă a personalului, întreprinderi falimentare, şomeri. Şi, cu toate astea, ordinea era asigurată. Ceea ce înseamnă că lipsurile materiale erau compensate de altceva.
Erau compensate de faptul că setul de relaţii sociale conservatoare, talibane, care a menţinut ordinea şi în timpul grevei generale din 1920, şi în timpul crizei din 1929-1933, şi la 16 februarie, şi în timpul războiului, şi în sărăcia şi asuprirea din 1945-1960, şi în epoca raţiilor şi cozilor dintre 1982-1989, nu fusese afectat.
Corupţia, prostia, răutatea şi incultura micilor birocraţi (poliţist, inspector de la fisc, veterinar) sunt intrate în cultura populară, subiect de bancuri. Aşa încât posibilele pericole care îl pândeau pe omul de rând erau la fel de multe, sau chiar mai multe: şoferi de camion cretini, ţigănuşi hoţi, lifturi făcute cu sârmă, care fie se blocau ore în şir între etaje, fie plonjau în gol, derbedei care săreau la bătaie la orice cuvânt pe care îl credeau ironic, instalaţii electrice improvizate cu leucoplast, care fie dădeau foc la casă, fie electrocutau câte un puşti care ajungea pe jumătate fript la Budimex. La fel de bine cum au ars Colectiv şi fabrica de pâine din Braşov au ars în trecut multe galerii de mină, vagoane cu combustibil, secţii de fabrică sau apartamente.
Diferenţa o făcea construcţia relaţiilor sociale: se făceau toate eforturile pentru a te îndepărta de posibilele pericole şi a te responsabiliza în faţa lor. Eforturi cu palma, pumnul şi nuiaua peste degete. Nu pui mâna pe aparate electrice, nu te joci pe lângă un post trafo, nu mângâi un câine necunoscut, nu calci pe acolo pe unde sunt cioburi sau cuie, nu vorbeşti cu cine nu trebuie, nu ridici un obiect suspect de pe jos. Încă din copilărie, omul era spălat pe creier, dresat să îşi joace rolul. Condiţia de inferioritate şi de servitute nu era un accident datorat faptul că erau Ceaşcă sau Dej tirani. Era o parte integrantă a relaţiilor sociale: fiecare avea un rol precis de îndeplinit; chiar dacă acel rol nu avea nicio logică şi nu producea beneficii vizibile pentru nimeni.
România “colectivă” nu există fiindcă s-au înfuriat nişte oameni şi au ieşit în stradă. Există fiindcă în structura socială de acum din 2015 fiecare om de rând, plătitor de impozite, are mult mai multe bunuri, de la banană la smartphone, decât ar fi avut unul (occidental) din “Generaţia contra-culturală 1968″, în acelaşi timp muncind mult mai puţin decât unul de atunci.
Faptul că e merituos, onest şi creativ, opus corupţilor de la putere, nu e o chestiune de calităţi personale. E un efect al faptului că îşi permite. Are carieră ca arhitect, programator, electrician, şofer sau muzicant, fiindcă a avut altele la viaţa lui. A avut ce mânca şi unde se caza cât a durat şcoala şi n-a lucrat la prăjit cartofi la McDonalds sau la spălătorie auto, a avut calculator sau chitară fiindcă i-au cumpărat părinţii, a avut prieteni cu care a lucrat până şi-a găsit destui clienţi.
Dacă nu ar fi existat toate cele necesare traiului, casa, mâncarea, cărţile, calculatorul sau libertatea personală de a umbla şi de a pune întrebări, omul nostru ar fi fost cine ştie ce bătător de cuie şi cărător de cărămizi. Şi ar fi mulţumit administraţiei comuniştilor fiindcă l-au repartizat undeva unde poate căra cărămizi şi se poate întreţine din asta.